romana english

Referate generale

Scurtarea telomerilor Ón fibroza pulmonară: de la genetică la semnificație clinică

Fibroza pulmonară a fost corelată molecular și fiziopatologic cu alterarea biologiei telomerice. Scurtarea semnificativă a telomerilor este frecvent identificată atât în fibroza pulmonară familială cât și în cea sporadică, mutațiile telomerazei fiind cea mai frecventă cauză genetică a bolii.
Telomerii, capetele cromozomilor liniari, sunt secvențe repetitive de nucleotide ce protejază materialul genetic în cursul diviziunilor celulare. Integritatea telomerilor este mediată de complexul telomerazic, o polimerază specializată ce extinde capetele cromozomilor prin adăugarea de secvențe repetitive telomerice. Mutațiile la nivelul genelor telomerazei (TERT și TERC) determină fibroză pulmonară prin activitate redusă a telomerazei, accelerarea scurtării telomerilor și epuizarea celulelor stem pulmonare.
Mutațiile TERT sau TERC explică doar 18% din cazurile de fibroză pulmonară familială asociate alterării telomerilor, fiind astfel posibil ca factori adiționali genetici, epigenetici și de mediu să contribuie la repararea inadecvată și eroziunea accelerată a telomerilor.
Identificarea scurtării telomerilor prezintă implicații clinice potențiale în fibroza pulmonară: pot reprezenta un marker pentru o predispoziție crecută a dezvoltării bolii; pot prezenta semnificație prognostică, telomerii scurți fiind asociați cu o supraviețuire scăzută și complicații rare sistemice post-transplant pulmonar ce reflectă aspectul sindromic al acestui defect molecular.
Cuvinte‑cheie: fibroză pulmonară, scurtarea telomerilor, mutațiile telomerazei

Măsurarea stimulului respirator central pentru evaluarea şi monitorizarea BPOC

La ora actuală există nevoia identificării unor instrumente mai obiective de evaluare a severităţii BPOC. În mod ideal, acestea ar trebui să anticipeze şi exacerbările BPOC, cu scopul de a reduce nevoia internărilor repetate în spital. Acest referat subliniază modul de măsurare a stimulului respirator central cu ajutorul electromiografiei diafragmului, ca un instrument obiectiv de apreciere a severităţii BPOC. Tehnica este mai puţin influenţată de limitarea voluntară a efortului impusă de pacient în comparaţie cu testarea toleranţei la efort - în care pacientul însuşi decide asupra sistării efortului. Testele de efort corelează mai bine cu slăbiciunea musculară decât cu severitatea în sine a BPOC. Stimulul respirator central este de asemenea mai puţin dependent de percepţia subiectivă a pacientului asupra severităţii dispneei. Un alt avantaj‑cheie demonstrat de studii recente este faptul că electromiografia diafragmului efectuată cu ajutorul electrozilor plasaţi pe piele se corelează cu măsurătorile obţinute utilizând electrozi specifici, aşadar metoda este neinvazivă şi mai acceptabilă în practica clinică curentă. Măsurarea stimulului respirator central prin această tehnică ar putea fi utilizată la pacienţii cu BPOC într-un mod similar folosirii electrocardiografiei pentru evaluarea şi urmărirea pacienţilor cu boală cardiacă ischemică. Măsurarea stimulului respirator central ar putea astfel completa alte instrumente deja folosite în BPOC precum testele funcţionale respiratorii, VEMS, testele de efort, indexul BODE etc. Aceasta ar putea duce la un management mai bun al cazurilor de BPOC şi la reducerea exacerbărilor care reprezintă una din cele mai frecvente cauze de spitalizare repetată, cu consum important de resurse.
Cuvinte‑cheie: BPOC, dispnee, biomarker, exacerbare, efort, diafragm, oboseală, stimul respirator